Privitor unor aspecte de conduită în diabetul zaharat 

   (informaţie utilă pentru pacienţi, rude, medici de familie)

 Vestitul medic Djefferson de mai multe ori repeta cu orice ocazie: „Cu cuţitul şi furculiţa ne săpăm singuri groapa”,   se ştie bine, că  DZ nu este o boală, ci un mod deosebit de viaţă, respectarea căruia va permite pacientului să se bucure  pe deplin de toate  bucuriile simple omeneşti.

 Încă în secolul trecut medicul diabetolog Glosing a demonstrat în baza cercetărilor demografice, că pacienţii, care suportau DZ, dar care au respectat cu stricteţe recomandările medicului trăiesc cu 5 – 7 ani mai mult, ca restul populaţiei fără DZ, ce nu se conduceau de un regim alimentar şi stil de viaţă ordonat. Să fii  bolnav de DZ e la fel cum ai conduce automobilul pe un drum aglomerat – trebuie să cunoşti bine regulile de circulaţie şi atunci nu nimereşti în situaţii neplăcute. Practica cotidiană demonstrează, ca pacientul, rudele lui, care află de faptul depistării DZ,  se simte neliniştit, abandonat, apare frica, depresia, ei presupun  chinuri pentru toată viaţă, o soartă „pecetluită”, etc.,ce nu este corect. 

Frecvenţa  acestei patologii  este de circa 3 - 5% în populaţie, mai des se depistează la persoane cu vîrsta între 45-55 ani şi mai rar după 65 ani, boala nu alege săraci sau bogaţi, negri sau albi, cu studii alese sau nu, atei sau credincioşi, cheltuielile aferente acestei   probleme doar în UE ating cifra de circa 154 mlrd. dolari SUA anual.

Dacă pînă la începutul secolului trecut DZ depistat se considera o sentinţă fatală pentru viaţa bolnavului, situaţia s-a schimbat radical, după ce în 1921 savantul român Nicolae Păulescu  a descoperit insulina, un ferment proteic, produs de celule speciale ale pancreasului, ce influenţează conducerea glucozei din sînge către celulele şi ţesuturilor  organismului uman.

Reieşind din importanţa vitală a problemei DZ pentru omenire, savanţii au depus eforturi colosale şi tot în anul 1921 de către cercetătorii englezi Banting şi Best  insulina a fost  extrasă  la început din pancreasul de la cîine, apoi de la bovine, balene, dar după structură - cea mai aproape de om s-a dovedit a fi cea de porcină, obţinută mai apoi în cantităţi industriale, fapt ce a salvat sute de mii de vieţi omeneşti şi a ridicat calitatea vieţii a milioane.

Cercetările continuă şi din anii 1980 a început a se produce prin metoda inginieriei genice, prin intermediul unor bacterii, insulina umană, ce nu produce efecte  negative sau  complicaţii la pacient.

La mâncare energia glucidelor din alimente trece în vasele sangvine sub formă de glucoză, numai insulina ajută la transportarea şi trecerea ei în celulele adipoase şi muşchi, iar în ficat face să se transforme în glicogen, ea „descuie” celula pentru a trece glucoza. Există celule, unde glucoza pătrunde fără suportul insulinei: celulele nervoase, eritrocitele, mucoasa intestinală.

Concentraţia glucozei în sânge în normă, N=3 – 5,5 mmoli/litru (sau 60 – 110 mg/%), după mîncare  - pănă la 7,8, dar nu mai mult, ca regulă dacă este mai mare de 7 se suspectă DZ. S-a stabilit, că în plasma venoasă glicemia este cu 15% mai mare ca în sînge. Organismul uman pentru a supraveţui are nevoie de energie, glucoza în celule arde şi produce circa 4 kcal/gram., proteinele se descompun în aminoacizi, lipidele - în acizi graşi. Cantitatea de energie, care se elimină la arderea în organism a alimentelor se măsoară în kilocalorii, glucidele la 1 g – produc 4 kcal, lipidele – 9 kcal, proteinele – 4 kcal,  alcoolul – 7 kcal.

Baza tratamentului DZ constituie o triadă: 1.Regim alimentar adecvat; 2. Activitate fizică pe măsură; 3.Tratament medicamentos.

Trebuie să menţionăm că studierea aprofundată a acestei maladii a dovedit prezenţa la om a 2 variante de DZ:

DZ Tip 1 - insulinodependent, care se dezvoltă la persoanele  cu producere scăzută de insulină de către  pancreas, din diferite cauze, se depistează mai frecvent la copii,  tineri, aici e mai greu de normalizat nivelul glucozei în sînge şi este necesar de administrat insulină, alte variante nu sînt. Medicamentele sintetice antidiabetice orale utilizate impun o perioadă oarecare pancreasul la supra efort, dar el nu poate rezista mult, pierde treptat funcţia, este necesară totuşi administrarea insulinei injectabile, parenteral.

Insulina nu se administrează per oral din cauza,că  ea este un hormon proteic, dacă ar nimeri în stomac – s-ar descompune, ea se administrează doar subcutanat, în diferite regiuni, de aici se absoarbe în sînge şi în tot organismul la început, mai tîrziu ajunge în ficat.

Pancreasul eliberează insulina lent, între mese, circa cîte 1 Unitate/oră şi rapid, cu ocazia meselor, „pulsează” ,se numeşte secreţie prandială, cantitatea insulinei eliminate depinde de volumul glucidelor utilizate, care produc glucoza. De aceea este stabilită şi schema de administrare a insulinei cu acţiune rapidă  şi lentă.

În  acest tip de DZ  în sânge cantitatea de glucoză obţinută din produsele alimentare utilizate  este suficientă, sau chiar supranormă,  dar ea nu poate pătrunde în celule, nu ajunge insulină, celulele duc foamea, semnalizează sistemului nervos central şi omul are senzaţie de foame, care nu dispare după mîncare.

Printre cauzele acestei forme a DZ s-au stabilit mai frecvent predispunerea ereditară şi infecţiile virale, anticorpii apăruţi pentru lupta contra unor virusuri, chiar după nimicirea lor din organism continuă să se producă şi atacă  Beta- celulele pancreasului, care produc insulina, scade nivelul ei în sînge, apar primele semne de boală (sete, senzaţie de foame, ameţeli, slăbiciuni generale, creşte nivelul de urină eliminată, apare mîncărime a pielii (prurită), etc.)

Urgent este necesară consultaţia medicului de familie, care va întreprinde măsurile de rigoare, nu trebuie de adresat la fel de fel de „tămăduitori”, ei nu vă pot ajuta, decît să cheltuiţi bani, promisiuni goale.

DZ Tip 2- insulinoindependent, mai frecvent se depistează după vărsta de 40 ani, se combină frecvent cu obezitatea, hipertonia, etc.

În acest caz creşte nivelul glucozei în sînge pe fondalul cantităţii normale de insulină în sînge, uneori chiar se observă un exces de insulină în sînge, mulţi nici nu ştiu de prezenţa bolii, se depistează la unele persoane  „cu carte” , chiar medici, care ignoră recomandările medicului de familie, ale endocrinologului, de a modifica dieta, de a majora efortul fizic, de a slăbi, etc.,  se limitează doar la administrarea unor medicamente prescrise. 

În concluzii vom accentua necesitatea respectării modului sănătos de viaţă, evidenţa la medicul de familie, ce va permite efectuarea anuală a investigaţiilor şi vor determina riscul sau prezenţa DZ în stadii incipiente.

În continuare medicul de familie, de comun acord cu medicul endocrinolog, alţi specialişti vor asigura monitorizarea eficientă pe parcurs, va limita la maximum sau va îndepărta posibilitatea apariţiei complicaţiilor severe a acestei maladii.

Pentru conformitate: Vicedirector medical Nicolae FRUNZĂ.

Bibliografie: 1.Şcoala diabetului „SAN DIAB” ( Ce trebuie să cunoască pacientul cu DZ , Luminiţa Suveica, Chişinău 2010.)

                  2. Materialele Congreselor Naţionale  a medicilor endocrinologi din RM şi Romănia din anii 2001 – 2016, Programele Naţionale „Moldiab” 

Informaţii utile

Sunteţi mulţumit de calitatea serviciilor noastre

  • Da,super
  • Satisfăcător
  • Insuficient
Dog